Pe la sfârșitul lui mai, am decis că iulie va fi luna primei noastre vacanțe. Mai fusesem împreună în Vamă, la munte sau în Bucovina, însă niciodată n-am fost plecați undeva mai mult de trei nopți. Ori Vama nu prea ne mai surâde de când s-a umplut de umbreluțe și șezlonguri, la munte nu ne-am putut răcori de maneliști nici în cel mai intim loc, la Casa din Copac din Predeal, iar Bucovina e doar „acasă” pentru mine. Ne-am hotărât să plecăm în Grecia. Mi-am petrecut o lună întreagă făcând planuri peste planuri, documentându-mă temeinic și notându-mi date și curiozități fel și chip în agenda de vacanță. Odată documentarea migăloasă încheiată și traseele bătute-n cuie, se trezește-al meu să-mi dea toate planurile peste cap, cu doar câteva zile înainte de plecare:

– Fetiță, ce părere ai avea tu dacă n-am mai merge în Grecia?
– Poftim? Ai promis că plecăm undeva, ai promis, ai promis!
– Păi, ce? Am zis eu că nu mai plecăm?
– Plecăăăăm?
– Firește că plecăm. Atât doar că nu mai mergem în Grecia.
– Și unde mergem?
– Pe urmele lui Ezio.
– Cine e Ezio?
– Cum să nu știi atâta lucru?! Ar trebui să-ți fie rușine.
– Ezio și mai cum?
– Ezio Auditore!

(Las ochii-n pământ, rușinată. Mă întreb cum e posibil să nu fi auzit în viața mea de acest Ezio Auditore. Trebuie să fi fost vreo figură ilustră a istoriei, cel mai probabil din perioada Renașterii italiene.)

– Ăăă, da, da parc-am auzit de el. A trăit în vremea Renașterii, nu?
– A trăit, pe naiba! Of, cum să-ți explic ca să pricepi? Desmond e descendentul din prezent al lui Ezio. Se așează pe un scaun special, își conectează niște electrozi la creier și îi retrăiește memoria genetică lui Ezio. Înțelegi?
– ???
– Hai, măi, fetiță! Ezio! Ezio, asasinul care omora templieri. Personajul din Assassin’s Creed II.
– Aha. Bun, deci se poate spune că ai luat-o razna definitiv.
– Hai, măi, fetiță, ce are dacă mergem pe urmele lui Ezio? Dacă stai să te gândești, e chiar foarte romantic.
– Taman când mă gândeam că ai început să-nțelegi ce-nseamnă „romantic”.

Aflu că „pe urmele lui Ezio” înseamnă că mergem în Italia. Măcar bine că plăsmuitorii Assassin’s Creed nu l-au trimis pe Ezio ăsta în Burundi sau în mai știu eu ce loc uitat de lume.

Hotărâtă să pun în bagaj doar strictul necesar, am sfârșit prin a împacheta tot dulapul, ca de obicei. O pun pe seama lui Ted, care, de fiecare dată când m-a văzut nehotărâtă între două rochițe, m-a sfătuit să le iau pe amândouă, „că doar nu le ducem în spate”.

Iată-ne porniți pe urmele lui Ezio. Pe drumul spre granița cu Ungaria, ne-am amuzat ascultând cele fix 10 piese care rulează obsedant pe cele trei radiouri cu acoperire bunișoară din România. După trei ore de audiție chinuitoare, am ajuns să-l regretăm pe marele Connect-R cu-a lui vară insomniacă – operă muzicală de mare complexitate și finețe față de ce se ascultă acum.

Prima oprire, Budapesta. M-aș fi așteptat ca Budapesta și Bucureștiul să fie cam la fel. Nimic mai greșit. Puteți să-mi săriți în cap, dar confuzia „Hello, Budapest” e un mare compliment. Budapesta e un oraș mai civilizat, îngrijit și pus la punct decât Bucureștiul. Următoarele opriri pe urmele lui Ezio: Viena, Linz, Udine, Veneția, Florența, Pisa și plajele toscaneze.

Holy Focaccia, ce faci când nu știi boabă de italiană?

Am străbătut Austria ein-zwei, pe autostradă. Ne-am oprit la Viena și-apoi puțin la Linz. Am evitat drumul spre Trieste – intrarea clasică în Italia, și am traversat Alpii, cu destinația Udine. Alpii au fost impresionanți. Poate că ar fi fost și mai impresionanți dacă nu i-am fi văzut mai mult pe interior. Am ținut-o numai într-o salbă de tuneluri lungi de câte 7-8 kilometri.

Ajunși în Udine, un orășel dichisit și deloc turistic, ne-a fost greu să găsim un hotel și imposibil să dăm peste cineva care vorbește măcar vreo boabă de engleză. Ted, care se lăudase tot drumul că n-am de ce să-mi fac griji, pentru că el a învățat din Assassin’s Creed suficientă italiană cât să se descurce, a fost nevoit să comunice mai mult cu mâinile – lucru oricum perfect acceptabil la italieni:

– Parcă ziceai că ai învățat italiană în joculețul ăla.
– Am învățat.
– Nu vezi că nu reușim să ne înțelegem cu oamenii ăștia?
– Nu e vina mea că ce am învățat în Assassin’s Creed nu se potrivește în context.
– Și ce ai învățat, mă rog?
– Vai a farti fottere, Bastardi, Requiescant in pace, Figlio di Puttana, Uccidetelo, Holy Focaccia.
– Holy Focaccia? Îți bați joc de mine? Cu asta trebuie să ne descurcăm?
– Stai, stai, mai știu! (Vorbește tare, cu accent și-și zvântă mâinile în gesturi ample.) Papa di pupi!
– Ce înseamnă asta?
– Nu știu. Când eram mic, mă jucam cu văr-miu de-a italienii. Papa di pupi! Pupi di papa! Na, zi și tu dacă nu sună a italiană pură.

Veneția: „Deci, e clar că Assassin’s Creed e real!”

Odată ajunși în Veneția, am pierdut o oră învârtindu-ne după vreun prăpădit de loc de parcare. În răstimpul ăsta, am încălcat mai toate regulile de circulație. N-am avut probleme. Ba chiar mi s-a părut că italienii ne privesc cu un soi de admirație. Ne-am întors în Marghera, am lăsat mașina și am pornit spre orașul plutitor cu autobuzul. N-a fost chip să găsim vreun locșor de unde să ne cumpărăm bilete, așadar am călătorit fraudulos. Au fost cele mai lungi și stresante 10 minute din viața mea. Mă și vedeam ridicată de carabinieri, adâncind astfel stereotipul românului din Italia: „Senzațional! N-o să-ți vină să crezi ce a putut face această româncă aflată în vacanță în Italia!” 

În Veneția, nu vă mint, am avut parte de cel mai capabil ghid. Ted cunoștea orașul ca-n palmă, doar nu degeaba se cățărase până și pe ultima bodegă venețiană, în Assassin’s Creed. O mică frântură din modul în care ghidul-Ted mi-a prezentat Turnul cu ceas al Bazilicei San Marco (dialogul e filmat, dar bijuteria cinematografică nu a primit aprobare, deci va rămâne veșnic neîmpărtășită):

– Ăsta era alt model de din aia pe care te urcai să-ți iei viewpoint și, la un moment dat, trebuia să te urci pe piramida aia din vârf și pe una dintre părțile piramidei se întâmpla să aibă niște chestii pe care te puteai cățăra. Ce crezi? Uite, are și asta. Deci, e clar că Assassin’s Creed e real! E clar că ce scrie în Assassin’s Creed, aia s-a-ntâmplat!

Veneția e, într-adevăr, fermecătoare. Ne-am plimbat prin labirintul de străduțe, ne-am pupat pe fiecare pod, ne-am ales casa preferată și ne-am prefăcut că e a noastră, am schimbat amabilități cu gondolierii (toți beți și șugubeți, fără excepție), am zăbovit în fața fiecărei vitrine cu nimicuri, am mâncat cel mai bun gelato cu stracciatella și fructe de pădure, am socializat cu vajnicii locuitori ai Zanzibarului, care vindeau genți Prada false în fața magazinului Prada original și schimbau amabilități cu polițiștii comunitari, am ascultat muzică clasică în piața San Marco, ne-am alergat cu porumbeii (mai mult eu, recunosc) și ne-am ascuns de un țigan român care ne luase drept țintă și ne urmărise prin tot orașul, ca până la urmă să prăduiască un cuplu de nordici și să se plângă în gura mare că n-a găsit în portofel decât 7 euro. După patru-cinci ore, începusem deja să ne plictisim, așa că am părăsit orașul îndrăgostiților și ne-am îndreptat spre Florența.

Italienii sunt niște creaturi tare ciudate

Italienii nu se grăbesc niciodată, stau uitați la terase cu espresso și biscotti în față. Citesc ziare, multe ziare, întotdeauna ziare. N-am văzut niciun italian (și ne-am plimbat mult) răsfoind ceva pe tabletă sau smartphone. Poate din cauza asta internetul e poamă rară, iar atunci când există, din vreo întâmplare fericită, e halucinant de prost. Sunt foarte amabili. Vorbesc mult, tare și mereu unul peste celălalt. Nu știu boabă de engleză. Mănâncă mai mult în oraș, la ore fixe. Dacă n-ai luat prânzul între 13 și 14:30 și cina între 19 și 20:30, poți foarte bine să rămâi nemâncat. Nu vei mai găsi nicio bucătărie deschisă, niciunde. Supermarketurile comercializează mai mult alimente care pot fi servite drept gustări, fără să necesite gătit.

Italienii se plimbă mult cu bicicleta sau cu Vespa – chiar au străzi speciale pentru bicicliști și scuteriști. Au mașini proaste, ieftine și foarte urâte. Cele mai multe dintre ele sunt mașini italiene, în general Fiat-uri. Când și când, mai vezi câte-un bătrânel excentric cu vreo Alfa Romeo mai răsărită. Conduc incredibil de prost. Nu semnalizează, nu dau prioritate, nu păstrează distanța, nu adaptează viteza, nu respectă semnele de circulație, culorile semaforului nu înseamnă nimic pentru ei. Vorbesc la telefon în timp ce conduc: cu o mână țin telefonul, cu cealaltă gesticulează. Volanul? Dumnezeu cu mila. N-am zărit nicio mașină care să nu aibă măcar vreo zgârietură sau bușitură minoră. Se tamponează, gesticulează sporadic unul către celălalt și pleacă mai departe, de ca și cum nimic nu s-ar fi întâmplat. E grozav de stresant și de periculos să conduci corect în Italia. Am condus peste 100 de kilometri de serpentine, de la Bologna la Florența, seara târziu, pe o ploaie cruntă. În tot acest timp, am avut mașini lipite milimetric în spatele nostru și mașini fără faruri aprinse, venind cu viteză din față.

Florența e nespus de frumoasă – amestecul perfect între turistic și non-turistic. Ne bem cafeaua de dimineață la singura terasă unde am reușit să găsim un firicel anemic de Wi-Fi. Amatori într-ala cafelei, cerem espresso lung cu lapte. Doamna care pregătește cafeaua protestează impetuos și refuză să ne servească așa ceva: „Questo non è il caffè!” Ne conformăm și bem mai multe espresso-uri scurte.

Ne mai plimbăm puțin prin Florența și plecăm spre Pisa. În zona turnului înclinat, o sumedenie de oameni fie duc turnul în spate, fie se calcă-n picioare la tarabele cu suveniruri steclite și kitschoase. E incredibil cum o greșeală de construcție le aduce italienilor milioane de euro anual. Pisa nu ne-a impresionat din cale-afară, poate din cauză că am vizitat orașul pe ploaie, nerăbdători s-o apucăm spre plajele toscaneze din sud.

Ragazzi stranieri, printre leandri înfloriți, în Toscana

Toscana ne-a răvășit. De-o parte marea, de cealaltă sătucuri toscaneze cocoțate pe dealuri, măslini și viță de vie cât vezi cu ochii, lanuri de floarea soarelui, baloți cilindrici de fân răzlețiți ca din pensulă, căsuțe cochete cu obloane și flori colorate-n jardiniere, leandri înfloriți, câte-un burg medieval suit pe-o stâncă, ploaie înspumată pe câte-o palmă de drumeag și senin în rest, herghelii, păduri de pini umbrelă, parfum de roșii coapte și dulci. Am fost atât de vrăjită, de nu mi-a mai trebuit nimic și am uitat să imortalizez peisajul – tocmai eu care până atunci îmi câștigasem cu multă trudă renumele de „micuța asiatică”.

Ne-am dorit o plajă liniștită, mai puțin cunoscută turiștilor. Am găsit-o la Marina di Grosseto din Maremma, la 12 kilometri de orășelul medieval Grosseto. Marina e vizitată pe timp de vară de italienii care au case de vacanță acolo și de localnicii din Grosseto sau de prin apropiere. Tocmai pentru că nu e o stațiune turistică, opțiunile de cazare sunt limitate. Ca prin minune, am găsit o pensiune ca desprinsă dintr-un basm, ascunsă printre măslini. Foarte încurcat, proprietarul ne-a rugat să așteptăm să vină soția lui, care vorbește engleza „perfettamente”: „Paola, vieni presto! Questi ragazzi sono stranieri!”

Paola s-a dovedit a nu fi întocmai vreo mare vorbitoare de limba engleză: „Hello! Me: Paola. This: room. Pagherà dopo.” Ne-a făcut turul grădinii și ne-a ținut o întreagă prezentare, în italiană, evident. Am înțeles, pe sărite, cam ce-ar fi fost de înțeles. Am rămas surprinși că femeia nu mai întâlnise români în viața ei. Ne-am luat în primire camera cu grădină privată și propriile noastre biciclete și nu i-am mai întâlnit pe proprietari deloc până-n ziua plecării.

În fiecare dimineață, găseam în bucătăria de vară din grădină cafea aburindă, croissante proapete, panettone, biscuiți, nutella, unt, miere, gemuri fel și chip, suc de portocale, caise, prune și căpșune abia culese. Paola ne trimitea bezele de la fereastra ei de la etaj.

Așa de bine ne-a fost pe plaja fără muzică-n difuzoare, fără „porumbelu’ cu sărică face bine la burtică”, fără anunțuri la portavoce, fără baruri cu muzică tare, fără comercianți insistenți și dubioși, fără oameni care se holbează sau răcnesc, fără mucuri de țigară și-alte gunoaie, fără sticlă, scoici tăioase, pietre și alge, fără grija portofelului sau a telefoanelor lăsate pe rogojină. Oamenii de pe plajă – nu din cale-afară de mulți, aproape că vorbeau în șoaptă, ca nu care cumva să deranjeze pe cineva.

Cum am scrijelit inimioară-n nisip

Două bastioane ale romantismului mi le-am dorit cucerite cu orice preț în Marina di Grosseto: o plimbare pe plajă la asfințit și-o inimioară scrijelită-n nisip. I-am adus la cunoștință lui Ted:

– Mmbine, hai, de plimbat pe plajă, ne plimbăm, dar inimioară nu-ți scrijelesc.
– De ce?
– Ți-am desenat inimioare acum câteva luni, pe bilețelul ăla pe care ți l-am lăsat pe cafetieră. Mai ții minte? Ai zis că sunt neajutorate și diforme.
– Păi, erau un pic. Da’ am mai zis și că-s fermecătoare.
– Măi, fetiță, nemulțumitului i se ia darul. Să-ți fie învățătură de minte.

În toiul plimbării, numa’ ce-l văd că se-apucă de căutat bețișor scrijelitor.

– Ce faci?
– (arțăgos) Uite, mă distrez. Caut ceva cu care să-ți scrijelesc inimioară.
– Ei, dacă e așa de mare corvoadă, mai bine lasă. Nu insist.
– De parcă nu te-aș cunoaște. Dacă nu-ți scrijelesc inimioară, o să mă bodogănești până la adânci bătrâneți. Atât aștepți, să ai motiv să mă bodogănești. Na, că-ți scrijelesc. Las’ că vezi tu, lasă!

După vreo jumătate de oră de încercări ratate („măi, fetiță, eu nu cred că se poate fără să calci în ea”, „micuța, uite, tot vin valurile astea”, „of, eroare de procedură: cred că trebuia să scriu numele întâi”, „nu știu ce să zic cu inimioara asta, nu prea se-arată, cred că nu ne e scris”), gata inimioara. Ted, mândru nevoie mare de ispravă:

– Îți place? Nu e chiar diformă, nu? Sigur îți place? Hai să facem o poză, cu picioarele noastre lângă. Nu e bine. Măi, fetiță, curăță-te un pic de nisipul ăla. Nu vezi că strici poza? Și-acum una doar cu urmele lăsate de tălpi. Și-acum un selfie. Încă unul. Încă unul. Cum naiba ai setat aparatul ăsta? Nu se vede suficient de bine. În fine, să ținem minte că-n realitate era mult mai frumoasă. Uită-te și tu, zici că e luată de pe Getty Images! Ce bine că avem nume scurte, nu? Cum aș face, oare, să prind și marea? Crezi că ar fi trebuit s-o fac îndreptată invers? Ai dreptate, e mai bine-așa. Hai să mai facem o poză. Încă una. Încă una, ultima. Hai, încă una.

Bicicleta albă, cu aer toscanez

Ultima după-amiază în Toscana. Suntem obosiți: eu pentru că am încercat să învăț să înot, el pentru că s-a străduit în zadar să mă învețe. Pesemne, nu mi-am revenit încă din trauma suferită la 5 ani, când m-am răsturnat cu bărcuța la mare, în apă adâncă de-o palmă. M-a salvat atunci Willy, pinguinul gonflabil. În pregătirea cinei pe care urma să o luăm în port, Ted hotărăște să-și odihnească puțin ochii cu interminabila lui colecție de nuvele științifico-fantastice. Îi zic, în treacăt, că m-aș duce să iau o bicicletă-n primire, poate învăț să mă plimb cu ea.

– (Sare din pat și-azvârle tableta cât colo.) Nuuuu, fetiță, nu face asta, te rog!
– Doar ți-am zis că vreau să-nvăț. Când o să mai am ocazia asta?
– Nuuuu, te rog eu frumos, nuuuu! O să se-ntâmple o nenorocire! O să-ți rupi picioarele!
– Poftim? Adică de ce să mi le rup? Vrei să spui că n-aș fi în stare să învăț să merg pe bicicletă?
– Da, exact. Hai să nu ne mai ascundem după degete. Câteodată mi-e frică și când te văd că te ridici de pe un scaun. Nu s-a inventat încă bicicleta pentru două picioare și două mâini stângi. De ce n-ai învățat și tu să mergi cu bicicleta când erai mică?
– Nu m-a lăsat tata. Zicea că e prea primejdios.
– Taică-tău era băiat deștept.

Piș puțin ochii și-l înduplec, ca de fiecare dată. Ieșim în grădină să luăm o bicicletă:

– Asta e numai bună pentru fetiță.
– Nu-mi place aia. O vreau pe asta albă.
– Nu e bună, e prea mare.
– Nu-mi pasă. O vreau pe asta albă. E mai frumoasă și-are un aer toscanez.
– Măi, fetiță, o să…
– (Dau drumul la smiorcăieli) Asta albă, asta albă, asta albă!

O luăm pe aia albă. Mă sfătuiește s-o plimb puțin pe lângă mine, până ieșim pe ulicioara pustie de lângă pensiune. Mi-o urc pe picioare o dată. Și-ncă o dată. Și-ncă o dată. Mă rașchetez cu pedalele, de mi se zdrelește carnea din jurul gleznei drepte și-ncep să mi se prelingă firișoare de sânge. Strâng din dinți și nu zic nici pâs.

– De ce ai lacrimi în ochi? Ai emoții?
– Mhm, da, de-aia.

Ajungem cu chiu cu vai pe ulicioară. Ted mă salvează de la cădere de două-trei ori numai până reușesc să mă așez pe șa. Așa incomodă trebuie să fie șaua? Mă ustură rău glezna și-mi alunecă tălpile sandalelor pe pedale. Nu m-a dus capul să-mi iau ceva mai acătării în picioare. Ascult indicațiile și nu-nțeleg nimic. Pentru ce atâtea indicații, dacă mi-a promis că mă ține? Vrea să-mi facă vânt și să-mi dea drumul, e clar. Uite, își pierde răbdarea. Ce mi-o fi trebuit mie?! Parcă eu n-aș ști că nu sunt în stare. Ce julitură urâtă mi-am făcut. Oare mai am plasturi în geantă? Mi-a zis să cumpăr mai mulți și n-am vrut să ascult. Mai bine-l rog să-mi facă o poză pe bicicletă, țac-pac, și gata. Ăștia care fac biciclete, de ce nu le-or face și ei mai ușurele? Eu nici nu pot s-o țin bine pe asta, darămite să mai și merg pe ea.

A doua zi, dis de dimineață, am pornit spre casă. GPS-ul ne-a anunțat că avem de condus 21 de ore, dintre care 12 în România.

Mă ajută cineva să iau legătura cu creatorii jocului Assassin’s Creed? I-aș ruga frumos să-l trimită pe Ezio în Maroc. Nu de alta, dar tare mi-aș dori să ajung și eu acolo, în următoarea vacanță.

Foto: Allard Schager