Nu știu alții cum sunt, dar prietenul meu e din cale-afară de neajutorat când vine vorba de cadouri. Când am împlinit un an împreună, mi-a luat un cadou surpriză. Nu mi-a zis ce e, dar a avut grijă să-mi spună zi de zi, timp de vreo lună, că există, e ceva la care nu mă aștept, e „foarte tare” și-o să mă lase mască. Drept să vă spun, mă așteptam la un ineluș de-ăla de se poartă pe mâna stângă. Începusem chiar să-mi exersez reacția în oglindă: surâs dulce și cuceritor, în niciun caz rânjet satisfăcut, o lacrimă, două, acolo, în niciun caz înnodate-n bărbie, un fluturat poznaș de gene umede, o mânuță tremurândă trecută gingaș prin păr, un „da” cristalin. Eram pregătită.

Când colo, ce să vezi? Am primit un costum de „Princess Leia slave”. Da, de sclavă. Sexy. Cu zgardă. Și lesă. Ce să fac?! M-am costumat și m-am apucat să fac ficăței trași la tigaie, pentru masa de prânz.

Luna care a urmat, a trebuit să povestesc la toată lumea ce am primit: „Ia, spune tu, fetiță, ce ai primit tu de ziua noastră!” Știți, ca-n copilărie: „Ia, spune tu, Andruțica, ce ți-a adus ție Moș Crăciun!”

Anul trecut, în preajma zilei mele de naștere. Îi amintesc din timp, în treacăt, că se apropie ziua mea, ca să nu am surprize. I se aprind luminițe-n ochi. Îi mai precizez, tot în treacăt, voalat, că nu vreau parfum sau set de cosmeticale frumos mirositoare. I se sting luminițele din ochi. Dă comandă de cadou online, după obicei. Alege cu grijă (și inspirație) cadoul. Înainte să plaseze comanda, îl întreabă ăștia dacă n-ar vrea să-mi trimită și-o felicitare cu mesaj personalizat. Vrea, cum să nu vrea. Dacă-și amintește el bine, parcă mi-a trimis și anul trecut. Da’ las’ că anul ăsta o să scrie el ceva mai original, mai altfel, mai cu suflet, nu ca anul trecut. Bine, dar ce? Își pune mintea la contribuție. A, știe! „La mulți ani, iubita mea! Semnat: Ted” Plasează comanda și se culcă mulțumit.

Vine curierul cu cadoul. Mă sună de cinșpe ori să mă-ntrebe când ajung acasă. Mai că mi-ar spulbera surpriza-n telefon, așa de mândru e de isprava lui. Ajung acasă.

– Veeezi, fetiță, ce frumos ți-am scris?
– Da, da. Păstrezi tradiția?
– Cum adică?
– Păi, exact asta mi-ai scris și anul trecut.
– Nu se poate!
– Lasă, nu-i nimic. Nu sunt chiar identice. Asta nouă are-n plus ID-ul comenzii.

Și anul ăsta, am început să bat șaua să priceapă iapa, din timp:

– Mâine, poimâine se face februarie. Știi ce sărbătorim în februarie, da?
– (Cu jumătate de gură) Da, Valentine’s Day.
– Nu. N-ai zis că „nu suntem genul ăla de oameni”?
– Ba da, știu sigur că anul trecut am sărbătorit. Ți-am luat și cadou! (Deschide un Excel cu toate cadourile pe care mi le-a luat până acum.) Uite, pe 1 februarie ți-am luat „cutie cu cosmetice nr. 876864”. Veeezi?
– Pe 1 februarie e ziua mea.
– Aaaaa, daaaa!

Ca să scape de gura mea, a fost de-acord ca de-acum înainte să sărbătorim ce vreau eu: Valentine’s Day, Dragobetele, Paștele catolic, Halloween-ul, Vinerea Neagră, Hanukkah, Crăciunul pe rit vechi – tot!

Tare curioasă sunt ce-mi pregătește mâine, de ziua mea!