Mama a fost școlăriță silitoare în tabăra #parintilascoala, organizată de Orange. Multe stângăcii a făcut, sărăcuța, de când cochetează, mai cu voie, mai fără voie, cu calculatorul. Arondul rătăcit pe tastatură a fost picătura care-a umplut paharul și i-a asigurat un loc la școala pentru părinți începători într-ale tehnologiei.

Adio, triploc, bun venit, calculator!

Mare sărbătoare a fost când a venit tata acasă cu ditamai măgăoaia de calculator, pe care-și cheltuise toate economiile, spre bucuria noastră și disperarea mamei, care fusese nevoită să renunțe și la mult iubitul ei triploc, ca s-avem unde să strecurăm drăcia naibii în apartamentul nostru liliputan. Era vorba să-l folosim pentru școală. În realitate, l-am folosit mai mult pentru jocuri. Mai puțin noi, mai mult tata.

Când ți-era lumea mai dragă, tata se juca la calculator. „Da’ mai lasă-i, dragă, și pe copiii ăștia, că doar pentru ei l-ai luat” – mai intervenea mama, când și când. Ți-ai găsit! Tata înțepenea în fața calculatorului. Împușca niște cocoși, cât era ziulica de lungă, juca fotbal, se întrecea cu mașinile, își construia imperii. Își adjudeca, pe rând, toate high-score-urile și ne făcea în ciudă nouă, copiilor lui: „Eee? Haha! V-am luat! N-aveți nicio șansă să-mi întreceți scorul!” Adevărat, nicio șansă n-aveam, din moment ce nici nu prea apucam să ne așezăm la calculator din pricina lui.

Tata s-a dus, calculatorul a rămas. Acum îl folosește mama, aceeași mamă căreia îi era frică până și să-l șteargă de praf, în urmă cu câțiva ani: „Nu știu, puiul mamei, dacă apăs, din greșeală, pe vreun buton și sare-n aer cu totul?” Tare s-a mai căznit până a învățat să se conecteze la internet, să trimită emailuri, să intre pe Skype ca s-o vadă pe fiică-sa aia mică, plecată în Cardiff, la facultate. Ba rătăcea arondul pe tastatură, ba căuta „găurica pentru puța de la căști” pe sub birou, cu lumânarea, ba se pomenea cu parolele înnegrite, ba nu se descurca să intre să-mi citească blogul, ba veșnic nu știa pe ce să apese. Povestea cu arondul nărăvaș, bată-l vina, i-a adus un loc în tabăra #parintilascoala, creată special pentru părinții începători într-ale tehnologiei.

Mama, surprinsă în timp ce căuta „găurica pentru puța de la căști” cu lumânarea, pe sub birou

„Eu n-am găsit arondul. Dumneavoastră ce-ați făcut?”

A aflat că a câștigat un loc în tabăra #parintilascoala cu 10 zile înainte de plecare. Au fost 10 zile de emoții pentru ea, 10 zile-n care m-a zăpăcit cu întrebările. Oare cum o să se urnească ea cu calculatorul de-acasă? A, nu trebuie să și-l aducă? Dar oare ce-o să învețe în tabără o să se potrivească și la hodorogul ei de calculator? Oare n-o să mă facă de râs? Oare o să priceapă ceva din tot cursul? Ce rechizite să-și ia la ea? Oare nu cumva i-ar trebui creioane colorate și compas? Oare o să le dea test predicitv? Oare o să le pună note?

În tren, în drum spre tabără, repeta în șoaptă pașii care trebuie urmați ca să-și acceseze adresa de email și ca să se conecteze la Skype. Înainte de primul curs, m-a rugat să-i împrumut puțin laptopul meu, să mai exerseze, ca să fie sigură că nu se-ncurcă.

Şcolăriţa-mama, în drum spre tabără, după ce primise cadou un caiețel cu Scufița Roșie și creioane colorate

S-a mai liniștit puțin, de îndată ce și-a cunoscut „profesorii” și colegii de tabără – 8 părinți începători, din cale-afară de emoționați, la fel ca ea. S-a prezentat, cuminte, fiecăruia-n parte: „Ica Ciubotaru, n-am găsit arondul. Îmi pare bine de cunoștință! Ica, n-am găsit arondul. Încântată!” și nu s-a lăsat până nu i-a luat la întrebări:

– Eu n-am găsit arondul. Dumneavoastră ce-ați făcut?
– Eu am șters calculatorul cu totul, răspunde unul dintre tătici.
– L-ați șters de praf și s-a stricat?
– Nu, nu, am apăsat pe ce nu trebuia și am șters toate fișierele din el.
– Aoleu, dumneavoastră sunteți chiar mai începător decât mine. Eu n-apăs niciodată pe ce nu știu.

Mama și arondul nărăvaș, înainte de tabăra #parintilascoala

Multe lucruri s-au întâmplat în doar două zile de cursuri. A învățat să folosească smartphone-ul și să facă fotografii cu el. După ce i-a dat de gust, telefonul ei antic, cu manivelă, a picat în dizgrație. Nu s-a lăsat până n-a fotografiat fiecare ghiveci cu flori din hotel de cel puțin 200 de ori. În excursia organizată la Peleș, a fotografiat fiecare centimetru pătrat de castel. Dacă se-ntâmpla să-și măture umărul de vreun alt vizitator, se scuza: „Mă iertați, noi suntem părinți la școală, am venit aici să învățăm să facem poze.” S-a perfecționat și în arta selfie-ului, ba chiar l-a încercat și pe cel în oglindă.

A învățat să lucreze la calculator cu mai multe ferestre deschise în același timp. Înainte, spunea, cu spirit de glumă, că nu vrea să deschidă mai mult de-o fereastră, ca să n-o tragă curentul. A înțeles că internetul și calculatorul nu sunt unul și-același lucru și și-a notat, conștiincioasă, detalii despre toate tipurile de conexiuni la internet. S-a împrietenit mai bine cu Skype-ul și cu Youtube-ul. Și-a creat conturi de Google și de Facebook. A început să învețe limba engleză cu ajutorul unei aplicații pentru începători. A aflat cum să transfere fișiere prin email, Facebook, Skype, WhatsApp și Wetransfer. A învățat în doar două zile mai mult decât învățase în ultimii doi ani.

Cea mai încântată e de proaspătul cont de Facebook. Primul lucru pe care l-a făcut când s-a văzut acolo, a fost să mă alinte pe mine printr-un comentariu.

Consecințele taberei #parintilascoala

Facebookul încă mai are câteva necunoscute pentru ea, dar mi-a promis că nu se lasă până nu-i dă de cap:

– Andruța? Uite, mi-a comentat cineva aici și vreau să-i zic că-mi place.
– Apasă acolo, pe „îmi place”.
– Eu apăs, da’ uită-te și tu: cum apăs pe „îmi place”, cum îmi arată că „nu-mi place”. Păi, se poate așa ceva? Eu zic una și el face alta?
– Ai apăsat pe „îmi place” și ți-a apărut degețelul ăla. Îți mai arată acolo și „nu-mi place”, ca, în cazul în care te răzgândești, să apeși și să-ți iei „like-ul” înapoi.
– Aha, aha, deci dacă am un degețel învârtoșat aici, înseamnă că e totul bine, nu? Uite, mi-a trimis cineva un filmuleț pe Facebook.
– Mami, l-a pus pe profilul lui, nu ți l-a trimis ție.
– Aha. Oricum, am făcut cum m-ai învățat tu.
– Ce-ai făcut?
– Am apăsat pe „îmi place” și după aia, când mi-a apărut opțiunea „nu-mi place”, am apăsat pe ea, ca să știe omul că nu mi-a plăcut filmulețul, altădată să nu mai pună.

Tare mândră sunt de ea. N-o să uit niciodată cum își frângea mâinile de emoție și cum se uita la mine, speriată, înainte de orice pas, căutând aprobare. N-o să uit lacrimile de bucurie pe care le-am văzut în ochii părinților care și-au sunat copiii aflați departe de casă, pe Skype, de pe telefon. N-o să uit cum și-au dat telefoanele din mână-n mână, ca să se fudulească unii la alții cu fotografiile copiilor și-ale nepoților. N-o să uit cum, din prea mult bun-simț, parcă le era jenă să comande bucate prea scumpe la restaurant, deși aveau masa asigurată. N-o să-l uit pe tatăl care, la lecția despre Youtube, ne-a arătat tuturor filmulețe cu formația corală Sound, din care face parte fiica lui. N-o să uit cum tropăia mărunțel lângă imaginea proiectată pe perete, de fiecare dată când ea intra în cadru: „Ea e, a treia din stânga, ea e fetița mea!” N-o să uit grija și răbdarea trainerului, care e lucrat cu fiecare părinte parte, a răspuns la toate întrebările, a dat exemple, a făcut analogii pe înțelesul tuturor.

M-aș bucura să beneficieze cât mai mulți părinți de experiența #parintilascoala. Dragă Orange, te rog să duci campania asta frumoasă mai departe.