Ai mei m-au considerat mereu un copil deștept. Dacă nu ei, atunci cine? Pe la 10 luni, tata se fudulea la toată lumea cu ce minunății nemaivăzute știa Andruțelul lui să facă. Să nu vă așteptați la cine știe ce. Știam să fac cu ochiul, să-mi suflu nasul, să mă bâțâi de pe un picior pe celălalt, să fac ca mai multe animale, să merg cățel, să arăt unde e becul și să fac „cruciță” într-un mod foarte original, lovindu-mă de mai multe ori cu degetul arătător în numele tatălui.

Eram chiar prostuță, dac-ar fi să mă compar cu prietenul meu, care se laudă că pe la aceeași vârstă citea deja romane fluviu și vorbea fluent româna și-ncă vreo două limbi. Mi-au confirmat și bunicii lui, care, de fiecare dată când mă văd, se jură că e băiat deștept și că, dacă ne luăm, ei taie și porcul și vițelul, să stăm liniștiți. Ei, eu n-am fost atât de înzestrată ca el. Am început să vorbesc pe la un an și ceva. Nu din cale-afară de mult, dar bine, cu o oarecare dicție și cu sens. La 2 ani vorbeam mult, cu aceeași dicție acceptabilă, cu sens, dar nemaipomenit de bâlbâit.

– Andruțica, ia spune-i tu lu’ tata, ce culoare are rochița ta?
– Gal-gal-gal-bi-nă!
– Ce faci, Andruțica?
– Ba-ba-ba-ba-ba-ie!
– Andruțica, scoate mâna din buzunar că o să-ți pierzi echilibrul!
– Chi-chi-chi-chi-libru? Ce-i ăla chi-chi-chi-chi-libru?

Așa cum vă închipuiți, ai mei erau extrem de îngrijorați. Nu mă mai puteau etala în fața prietenilor cu vreo amărâtă de poezioară, pentru că-i făceam de rușine. M-au plimbat pe la toți specialiștii – nimic. Mă chinuiau cu fel de fel de exerciții de vorbire – tot nimic. Tata se lua cu mâinile de cap și se-ntreba de ce l-o fi pedepsit cel de sus cu un copil atât de incredibil de bâlbâit.

Câteva luni mai târziu, când epuizaseră și specialiștii, și exercițiile de vorbire, și lamentările inutile, și-au dat seama că Matilda – femeia care avea grijă de mine cât erau ei plecați la muncă, era bâlbâită. Oameni destupați la minte de altfel, n-o întrebaseră nimic când au angajat-o, doar venea cu recomandare de la o familie bună. Ce conta că era nițel cam șleampătă și nu vorbea deloc de față cu ei? „E o femeie modestă și la locul ei. Andruța va avea parte de o educație exemplară!”

Cum au zburătăcit-o pe Matilda, cum am început să vorbesc corect. La 3 ani, recitam cap-coadă „Gândăcelul”, de Elena Farago. La aceeași vârstă, prietenul meu dădea BAC-ul, probabil.

Foto: Junkaholique.com

Stânga – Andra, 2 ani; Dreapta – Andra, 3 ani