Ies până la Mega Image, să mai iau una, alta. Ca de fiecare dată, sfârșesc prin a cumpăra tot magazinul. Îmi dau seama că prea m-am buricat și că n-o să reușesc nici în ruptul capului să car toate cumpărăturile până acasă abia când casiera termină de umplut a șaptea plasă. Le târâi cu mare chin vreo câțiva pași, până pe trotuarul din fața magazinului. Le abandonez la picioare și aștept. Ce aștept, nici eu nu știu. Un nene amabil îmi propune un troc: mi-l cară el, dacă-i dau o guriță. Recunosc, am cântărit puțin situația înainte să-l refuz. Îl sun pe Ted. „Eu ce să-ți fac, dacă ești prostuță?” Adevărat, n-are omul ce să-mi facă. Decid să mă cărăbănesc cu traistele în autobuz, preț de două stații, până acasă.

Intru și-mi fac loc cu greu până la un taxator. O fetiță tare drăguță, cu coc mărunțel de balerină, geacă, rucsac și cizmulițe lila, asortate, îmi oferă scaunul ei. Îi spun că eu cobor repede și că ea trebuie să stea jos, pentru că e mică. Foarte serioasă, i se adresează doamnei de lângă ea:

– Fiți drăguță, vă rog să-i cedați dumneavoastră locul fetei cu părul roșu. Are bagaje multe și pe mine m-a refuzat, pentru că sunt copil.

Doamna îmi cedează locul, puțin șocată, iar fetița bate mărunțel cu mânuța pe scaun, să mă așez mai repede. Facem cunoștință. O cheamă Andreea și are 7 ani. Vine de la școală. Îmi arată ștrumful care-i atârnă de rucsac și îmi complimentează căciula. Îmi povestește că și pe ea o bate mama ei la cap să poarte căciulă, dar și-o dă jos în fiecare dimineață, de îndată ce pleacă autobuzul din stație și n-o mai vede. „Nu vrea să înțeleagă că mi se strică părul de la căciulă.” Își vâră o unghiuță-ntre dinți și-ncepe să și-o roadă cu poftă.

– Da, știu îmi rod unghiile și sunt dezgustătoare! Îmi mai spune și mama.

– Păi, de ce ți le rozi? – o-ntreb.

– Mi le rod când mi-e foame și-mi trece.

– N-ai avut pachețel la școală?

– A, nu, nu, nu! N-am voie!

– Cum să n-ai voie?

– Mă-ngraș! Și eu n-am voie să mă-ngraș!

Mă vede grozav de bulversată și-mi explică:

– Știi? Eu fac gimnastică. Uite, chiar acum mă duc la Steaua, la antrenament. (Crapă puțin fermoarul de la rucsac și scoate o mânecă a costumului.) Vezi? Ăsta e mai de terfelit. Am acasă unul frumos, dar n-am voie cu el decât la concursuri. Vrei să-ți spun ceva? (Duce degetul arătător cu unghiuța roasă la buze și continuă în șoaptă, printre chicote.) Eu îl mai port și prin casă, când nu mă vede mama. (Își dă seama că i-am observat bătăturile din palme.) Nu e mare brânză, să știi. Mi-a zis mama că până mă mărit îmi trece!

Ne-am luat la revedere de vreo cinci ori până am coborât eu din autobuz, cu droaia de papornițe după mine. Când a plecat autobuzul din stație, Andreea zâmbea cu gura până la urechi și-mi făcea cu mâna.

Foto: Marian Grace, Flickr.com