Sunt nebună. 13 semne care-o dovedesc

E plin internetul de oameni care le știu pe toate. Bine că s-a pogorât pronia cerească și-asupra mea și m-am pricopsit cu un atotștiutor printre prietenii de pe Facebook. Nu-l cunosc, dar nu contează. Important e că mă cunoaște el pe mine, mai bine decât mă cunosc eu însămi. Pe lângă faptul că e cunoscător, mai e și întruchiparea bunului samaritean. S-a gândit să-i dea mesaj prietenului meu (care, ați ghicit, nici el nu-l cunoaște), ca să-l prevină că sunt nebună ca personajul lui Rosemund Pike, din Gone Girl. Cum o fi ajuns cunoscătorul bun samaritean la concluzia asta nu știm. Ne-am amuzat, am cugetat și-am ajuns la concluzia că are dreptate: sunt nebună. Poate nu chiar ca Amy din Gone Girl, da’ nițel sărită de pe fix sunt sigur. Iată cele 13 semne care-o dovedesc:

1. Sunt cum nu s-a mai pomenit de geloasă. Încă de când eram în grupa mică la grădiniță, voiam ca prietena mea cea mai bună să fie doar prietena mea. Mai târziu, am fost extrem de geloasă pe soră-mea. Mi se părea că ai mei o iubesc mai mult pe ea. Am și-acum o înregistrare de când împlinise ea un an. Mă uitam la ea ca la o insectă și mă strofocam să fac scene-n cadru, ca să mă bage și pe mine-n seamă cineva. Acum, pentru că prietenul, al naibii, se încăpățânează să nu-mi dea niciun motiv de gelozie, mi le plăsmuiesc singurică. Nici nu știi când mă mușcă strechea și-ncep a-mi fumega tăciunii-n vatră. Văd roșu înaintea ochilor, nu alta. Mi s-a năzărit pe Scarlett Johansson și pe Seven of Nine, din Star Trek Voyager. Știu eu sigur că lui Ted îi place de ele. Evident, amândouă sunt urâte cu spume și monumental de proaste. Ce să mai încolo și-ncoace: două destrăbălate.

Seven of Nine - Star Trek Voyager

Seven of Nine – Star Trek Voyager

Foto: imgur.com

2. Îmi tropăie piticii pe creieraș. Dacă am o cană-n cuptorul cu microunde, număr în gând, ca să fiu sigură că atunci când opresc cuptorul și-l deschid, cana va fi cu toarta înspre mine.

3. Am citit fiecare cuvințel pe care l-a scris Sylvia Plath. Când eram în liceu, mă identificam cu Esther Greenwood, din The Bell Jar.

4. Sunt miorlăită. Când era mică, pe soră-mea o apucau sclifoselile din orice prostioară. Nu voiai să-i dai ciocolată sau să-i cumperi cine știe ce motroină când avea ea chef? Se arunca pe jos, lovea cu pumnii în pardoseală, azvârlea din piciorușe, se zvârcolea, își lăbărța o gură pătrățoasă pe toată fața și răcnea până se învinețea. Mama nu se lăsa impresionată. Fie n-o băga în seamă și-o lăsa să se plictisească de răcnit, fie o exorciza subit cu o scatoalcă sănătoasă la fund. Și uite-așa, a dezvățat-o repede de obiceiul prost.

Eu am fost un copil tare cuminte. Pe mine m-au apucat pandaliile abia acum. Odată la ceva timp, mă pălește miorlăiala din senin, din cele mai stupide și superficiale motive. Și cum al meu habar n-are că e indicat să nu se sinchisească din cale-afară, mă scarpină-ntre coarne și nu mai știe ce să-mi mai facă, numai să fie bine.

Viața noastră e presărată cu micile mele bosumflări. Dacă e urât afară, mă bosumflu. Dacă nu mi se așază părul bine, din pricina vârtecușului cu care m-a înzestrat maică-mea, mă bosumflu. Dacă el nu încearcă să mă convingă, prin cascade de complimente, că, de fapt, părul meu arată minunat, mă bosumflu. Dacă mi se adresează cu „Andra” (da, știu, așa mă cheamă), în loc de „Andruța”, „Andruțica”, „fetiță” sau „micuța”, mă bosumflu. Dacă într-o noapte se întâmplă să nu mă țină-n brațe chiar întruna, mă bosumflu. Dacă într-o zi m-a pupat doar de x ori, când eu m-aș fi vrut pupată de x+1 ori, mă bosumflu. Dacă mi se pare mie că se gândește la altceva când eu îi povestesc, preț de jumătate de oră, o prostie pe care aș putea să i-o relatez în 30 de secunde, mă bosumflu. În rarele cazuri când se întâmplă să am un singur motiv de bosumflare, poate chiar să treacă neobservat. Dacă trece neobservat, mă bosumflu. Și când mi se suprapun bosumflările, e problemă mare: pun bot.

5. Prietenii mă suspectează, mai în glumă, mai în serios, că fac vrăji cu găina, la miez de noapte. Nu-mi explic întru totul cum s-a zămislit acest mit. O avea legătură cu faptul că nu s-a-ntâmplat niciodată ca cineva să mă supere, fără să i se facă rău aproape instantaneu. De câteva ori, s-au găsit asupra îmbolnăvitului pene și puf. Coincidențe, desigur.

Poor, unfortunate souls!

Poor, unfortunate souls!

Foto: Peter Lee/Flickr.com

6. Sufăr de sindrom patodiminutivic. Sună ceasul diminicioară. Mai stau în pat 10 minuțele și mă trezesc. Îmi beau cafeluța. Oare să fac o omlețică? N-avem pâinică și suculeț. Merg la magazinașul de la colțul blocului. Da, vreau punguță. Nu-i nimic dacă n-aveți să-mi dați rest. Dați-mi o gumiță. Iau bonulețul. M-apuc de trebușoară prin casă. Nu mai avem șosețele curate. Ia, să pun o tură de hăinuțe la spălat. La prânz, avem ciorbiță de văcuță, fripturică, mămăliguță și castraveciori murați. Seara, facem băiță sau dușuleț, după caz. Eu îmi fac unghiuțele sau îmi aplic vreo măscuță. Ted joacă un joculeț cu băieții. Ne pregătim de somnic. Scoatem un filmuleț. În pătuț, mă-ntorc la el cu ochișori galeși: „Sexuț?”

7. Am apucături de băbuță fără ocupație. Dacă vecinul de palier își lasă gunoiul la mustit în scară, pe hol, îi bat la ușă și-l înștiințez că avem ghenă la fix trei pași mici, de-ai mei. Dacă vecina de deasupra își slobozește pe fereastră zărul de la brânză, moarea de la murături, uleiul de la jumări sau zoaiele de la ciorbiță, îi bat la ușă, mă proptesc la ea-n prag și nu mă mișc de-acolo până n-o văd cum coboară, înarmată cu găleată și mop. Dacă se-ntâmplă s-o văd pe duduia corpolentă, cu părul negru tăciune făcut permanent și perciuni cât toate zilele, de la scara de vizavi, că își scoate potăița afară și nu strânge isprava după ea, îi fac observație. Dacă văd pe vreunul care aruncă un ambalaj pe jos, fug după el cu ambalaju-n mână, să-i spun că a pierdut ceva. Deunăzi, am oprit pe stradă un băietuc care ieșea de la liceu, ca să-i spun să nu se mai penseze și să nu se mai frezeze ca ciocănitoarea Woody, că nu-i șade bine.

8. Mi-e frică de șosete. Nenorocitele știu și – n-o să mă credeți, își bat joc de mine. Dispar, pur și simplu, la fiecare spălare. Le înghite pământul, Triunghiul Bermudelor, Groapa Marianelor, discontinuitatea spațio-temporală, gaura neagră a șosetelor de bumbac. Am încercat totul: prins pe perechi, numărat și răsnumărat înainte și după învârteala-n mașina de spălat; spălat manual; vorbit frumos cu ele. Degeaba. Populația de șosete e tot mai decimată pe zi ce trece. Am coșmaruri cu șosetele desperecheate, care vor să mă linșeze. Nu-mi doresc altceva decât să îngropăm securea războiului și să cădem la pace. Visez cu ochii deschiși la ziua-n care, din întâmplare, aș deschide un sertar în care n-am mai umblat demult și aș găsi acolo, refugiate, toate șosetele pierdute. Le-aș lua frumușel, una câte una, și le-aș reuni cu suratele lor. Și soarele ar străluci din nou și toată lumea ar fi iar fericită.

Suratele desperecheate

Suratele desperecheate

Foto: Stacy Goldberg/Flickr.com

9. Luna trecută, am sunat de 19 ori la dispeceratul Radet.

10. Îmi place să plănuiesc totul până-n cele mai mici detalii. Înainte să-l prezint pe Ted neamurilor mele, am redactat un îndrumar – cu prolog, programul vizitei, reguli, sfaturi, așa da-uri, așa nu-uri și epilog, pe care i l-am trimis mamei spre aprofundare.

11. Mi-am retezat părul singură, de nervi, de cel puțin două ori în ultimul an.

12. Sunt incapabilă să fac curățenie de mântuială. Dacă m-apuc de curățenie, fac curățenie generală. Dacă n-am timp să fac curățenie generală, nu mai fac deloc. Nu pot să fac doar „olecuțică de pospai”, cum îi zice maică-mea. La mine, curățenia presupune întotdeauna întoarcerea casei cu susu-n jos. Măcar bine că nu sunt mocăită, ca alții.

13. Îmi face o deosebită plăcere să fiu mama tuturor răniților. Dacă nici asta nu mai e plăcere bolnăvicioasă, nu știu ce altceva ar putea fi. Sunt drăguță, ascult, îmbărbătez, sfătuiesc, ajut, mă frăsuiesc, sunt toată un umăr numai bun de plâns pe el. Până mă supără cineva. Când mă supără cineva, reacționez, în ordine, ca la punctele 4, 5, 11 și 12: mă bosumflu, îi fac vrăji cu găina, la miez de noapte, îmi ciunțesc părul singură, de nervi, și-apoi mă apuc de făcut curățenie generală.

Spune mai departe

Dacă ți-a plăcut, te anunț când mai scriu

9 Responses to Sunt nebună. 13 semne care-o dovedesc

  1. Lotus spune:

    Adevăru-i că de o boargă ca Seven şi eu m-aş lăsa asimilat. Resistance would be absent, not futile. Iar dacă ar asimila-o şi pe Scarlet înaintea mea, cu atât mai bine. :) Cât priveşte Gone Girl, încă nu l-am văzut. Iar filmul vieţii voastre, numai voi şi cei care-ţi citesc blogul îl pot şti. :D

    • Andra spune:

      Nu cred că există picior de bărbat căruia să i se pară penibiluță Seven of Nine asta. Mi s-a luat de câte episoade de umplutură au făcut ăștia de la Voyager cu ea. Cireașa de pe tort e ăla-n care are ea fantezii cu Chakotay și-i spune el: „You’re beautiful when you’re chopping.” :)) Sper că ești mândru c-am povestit de boala mea cu diminutivele.

    • Lotus spune:

      Nu mai reţin episodul, dar am văzut tot Star Trek-ul, exceptând seria originală, şi anume pentru că vezi clipul. Dar l-am văzut singur. Până azi credeam că e un film pentru boys. :)

      De ce să fiu mândru, că te-am inspirat? :) Dacă da, atunci ia de aici: e fain blogul, dar scrie şi despre alte subiecte afară de tine! :P

      Clipul: https://www.youtube.com/watch?v=Z1eFdUSnaQM#!

      • Andra spune:

        Măiculiță, am râs cu lacrimi. Mi-a plăcut seria originală, așa, naivă cum e. Scena asta mi-a scăpat, cred. Oi fi adormit. Blogul mi-aș dori să-l păstrez mai personal, măcar la-nceput. :-)

        • Lotus spune:

          Păi păstrează-l personal. :) Nu mă refer la a băga publicitate sau guest posturi pe el. Dar scrie şi despre alt subiect decât Andra Ciubotaru. De exemplu: ce naşpa îi Seven of Nine (şi de ce). Sau ce mişto a fost filmul de aseară (cu câteva argumente). Despre băbuţa care te-a enervat azi în tramvai. Despre faptul că cel care a afirmat cutare prostie la televizor se înşeală. Despre o prietenă de-a ta (când există ceva semnificativ, care să merite povestit, sau care ţi-a dat de gândit şi din care se poate învăţa). Subiecte se găsesc cât carul. Deschizând blogul în felul ăsta, scriind mai mult decât despre tine, de fapt o să te „expui” mai mult cititorilor (pentru că o să vadă şi cum gândeşti pe cutare temă) şi o să elimini riscul de a deveni o mică egocentrică. :) Şi va fi tot personal, evident. Vei scrie onest, ceea ce simţi şi crezi tu despre subiectul în discuţie.

          Părerea mea.

        • Andra spune:

          Lotusel, mai răsfoiește-un pic, că n-am scris chiar numai despre mine. În general, da, ai dreptate, îmi place să scriu despre ce mi se-ntâmplă mie. :-)

  2. Ratzone spune:

    Acum vezi de ce am tot zis eu de blog, adică de 2-3 ori? Dacă nu vezi încă, nu-i bai, mai stai 2-3 luni și ai să vezi.
    Normal că scrii despre tine că pe blog numele tău scrie (ref la ultimul tău comentariu)
    Scuze dacă am deranjat!

    • Andra spune:

      Radu, mă bucur să te văd aici. Nu te mai scuza, că n-ai cum să deranjezi. V-am lăsat să vă răciți gura vreun an, da’ măcar nu v-ați răcit-o chiar de pomană. :-)

  3. Ratzone spune:

    Domnule site-ul arată fenomenal. Scrisul tău prinde, se lipește, rămâne agățat, lejeritatea se observă. Și blogul asta al tău care va deveni imediat foarte foarte citit te va ajut în ceea ce faci. Unii oameni scriu bine (ca tine), iar unii oamenii observă și spun asta răspicat.
    Eu te citesc punct :)

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *