La noi în cuplu, romantismul e treabă complicată. Vorbulițele de dragoste se scot cu forța, când și când, gesturile tandre se servesc cu țârâita, pentru că, vezi Doamne, nu sunt „manly”, dansul în doi e „gay”. Până-ncep eu să mă veștejesc ca floarea fără soare și mă pun pe-o pisălogeală zdravănă. Luptă, luptă și dă-i, și dă-i și luptă, și cât p-ați, neicusorule, să-i intre și lui ceva în cap. Ți-ai găsit! Sunt anumite lucruri pe care bărbatul nu le înțelege nici în ruptul capului. Poți să îi explici de un sextlion de ori, în românește, răspicat și silabisit, poți să îi desenezi cu creionul pe hârtie sau să-i scrijelești cu unghia pe perete, poți să-i transmiți informația prin cod morse, binar sau ASCII, poți să-i faci analogii cu Dota, Diablo și Football Manager sau să îi traduci mesajul în klingoniană și tot degeaba. La final, ajungi la concluzia că tu ți-ai răcit gura de pomană și de el tot nu s-a lipit nimica-nimicuța.

Eu tot nu mă las și depun eforturi susținute întru impulsionarea romantismului. Weekendul ăsta, l-am impulsionat de i-au ieșit ochii din cap. Am fost la Predeal, la Casa din Copac, într-o escapadă romantică pe care am câștigat-o pe blogul Simonei Tache.

Concursul l-am câștigat pe la sfârșitul lui noiembrie. Weekendul desemnat pentru escapadă – 17-19 ianuarie. Din noiembrie până-n ianuarie, mare secetă mare de tandrețuri. Pârjol! La fiecare încercare de pisiceală, același răspuns:

– Hai, hai! Te rog! Mă urc cu tine-n copac, da? Suficient!

Cu o noapte-nainte de drumeție, eu – suferindă de carență de doage, nici c-am pus geană pe geană. Am stat și-am făcut scenarii. Siropoase, înnecăcios de siropoase, desigur. Lumânări, petale de trandafir, inimioare, țoncăneli, declarații, bluesuri – am bifat în minte, rând pe rând, fiecare clișeu, cât de mic. Vineri dimineață, pornim la drum. Nici nu-mi pun bine fundul în mașină, că și scot CD-ul cu Michael Bublé, ca să creez atmosferă.

– Hai, măi, fetiță, iar mi-l bagi pe gât pe gheiuțul ăsta?

– Păi, n-ai promis că weekendul ăsta suntem romantici?

– Așa, de-acuma? Pe stomacul gol?

– Bine, când începem?

– Ce să-ncepem?

– Să fim romantici. Când începem să fim romantici?

– Suntem deja, nu mai fi prostuță.

– Fără Michael Bublé? Nu se poate!

– Romantic înseamnă să mergem doar noi doi undeva.

– Nu! Romantic înseamnă să bem vin roșu, să ne pupăm și să dansăm pe Michael Bublé, înconjurați de petale de trandafir, baloane de săpun și lumânărele.

– Suntem în trafic.

– Ooof, nu mă-nțelegi deloc!

– Mă urc cu tine-ntr-un copac! Într-un copac, fetiță! Și-o să stau cu tine în copac tot weekendul, ca un prost, fără calculator și fără internet. Ce mai vrei de la mine? Dă-o-ncolo de treabă, măi, fetiță. Fii mai rezonabilă! Dacă nici asta nu mai e dovadă de dragoste…

Ajungem în Predeal – stațiunea pustie. Punem strada Trei Brazi pe GPS și mergem și mergem, până ni se urăște de-atâta mers. Și-ndată-l văd cum începe să mi se foiască la volan, îmbufnat nevoie mare:

– Uite, uite, ce departe e! Nici semnal la telefon nu mai am. Ce să mai vorbim de 3G?!? Na, poftim, mort. Mort! Pentru ce trebuie să ne cocoțăm într-un copac ca să fim romantici, nu știu… Parcă nu puteai să-mi spui: „Dom’le, vezi că weekendul ăsta suntem romantici”. Eu luam la cunoștință și stăteam acasă și eram romantici acolo. Și-aveam și internet, nu ne lipsea nimic.

Și ne-am urcat împreună nu într-un copac, ci în doi – c-așa e Casa din Copac proiectată. Și-am fost așa de romantici, de ni s-au strepezit dinții de la atâta romantism, zău. Nici n-am prea avut de-ales. Nu tu internet, nu tu măcar vreun amărât de televizor, doar o combină preistorică, numai bună pentru CD-ul meu cu Michael Bublé – tot preistoric și el. Camera zici că fusese pregătită pentru luna de miere a lui Cupidon și gagică-sa: inimioare pe patul cu baldachin; lumânărele cu duiumul; voaluri și-alte țesături fine atârnate pe ici, pe colo; cadă cu picioare lângă pat; trunchi de copac în mijlocul încăperii – scrijelit de Ioni și Mării din toată țara; scatii pe terasă și veverițe-n pădure. Detaliul romantic pe care l-am apreciat amândoi cel mai mult a fost toaleta cu canalizare – din păcate, nu foarte bine izolată de restul camerei:

– Fetiță? Cum facem cu mersul la baie?

– Cum adică?

– Adică, știi tu… cum procedăm?

– Ca și până acum. Când ne „trece”, țuști!

– Păi, da, dar nu pare prea… intim. Sau oamenii romantici nu fac treaba mare?

Am pus CD-ul cu Michael Bublé – pe care l-am ascultat în buclă tot weekendul, de și-acum ne mai iese câte-un tril de pe la subțiori, și-am început să fim romantici. A avut grijă să observ că se străduiește, ca nu care cumva să nu „se pună”:

– Fetiță, aprind lumânări. Na, să mai zici tu că nu sunt romantic!

– Fetiță, te mângâi pe păr. Vezi ce romantic sunt? Deloc nu mă lauzi și tu…

– Fetiță, ia o bomboană! Cum să nu-ți placă ciocolata cu căpșuni? Păi, asta e cea mai romantică ciocolată. Serios, poți să-ntrebi pe cine vrei.

– Fetiță, dansez blues cu tine. Uite, tocmai te-am pupat. Se pune, nu?

– Fetiță, trezește-te!!! Te țin în brațe în timp ce dormi. Vezi? Romantic, am zis!

S-a pus, cu vârf și îndesat. Am încheiat socotelile cu romantismul și pentru ziua mea, și pentru Valentine’s și Dragobete. Eu sunt mulțumită, nu mai am motive să mă plâng. El… ei, el se resimte. Zace-n pat, secătuit de puteri, și parcă-l dor toate: și măselele, și capul, și stomacul. Citez: „Am o stare de rău generală!” Nu-i nimic, de mâine ne intrăm în normal, doar, doar s-or estompa efectele supradozei de romantism.

Foto: Viktor Hancek/picjumbo.com