Povestea bunicii Olga

Astăzi, ar fi fost ziua bunicii Olga, singura bunică pe care-am cunoscut-o.

S-a născut în vatra Hudeștiului, în județul Botoșani, într-o familie de țărani săraci. A fost mezina dintre cei cinci sau șase copii. Nu mai știe nimeni prea bine. Când eram mică, nici nu mi-ar fi dat prin minte s-o întreb ceva de viața ei. Pentru mine, era doar bunica sau „buni”, cum îmi plăcea s-o alint, și exista mai mult în vacanțele de vară, pe care mi le petreceam la ea, și-atunci doar ca să ne facă nouă, nepoților, gogoși cu magiun și să ne dea stingerea prea devreme, când era hârjoana mai în toi. Nu puteam să mi-o închipui copilă bălaie, cu ochi albaștri-verzui, cu mamă, tată, frați și surori.

A crescut în casa fratelui ei mai mare, dascălul Zaharia. Îi primenea gospodăria și le purta de grijă copiilor lui, ea însăși un copil.

S-a îndrăgostit de Ionică a lu’ Ciobanu’, un flăcău voinic și frumos, ca ea de sărac. Zaharia s-a împotrivit:

„Olguță, viața-i grea și dragostea nu ține de foame!”

Rar se pomenise, în vremurile-acelea, ca doi tineri săraci lipiți pământului să pornească împreună-n viață.

Neamurile i-au aranjat căsnicia cu bunicul, Leonuță, prâslea lui țața Anghelina, moașa satului vecin. Abia se isprăvise războiul și Leonuță se-ntorsese din Munții Tatra – singurul supraviețuitor dintre-ai lui, pe jos prin nămeți, cu mâinile, picioarele și urechile degerate. Din cale-afară de bogat nu era nici el, dar, spre deosebire de Ionică Ciobanu, tot avea câteva palme de pământ. Unde mai pui că îi picase cu tronc Olguța. Era frumoasă tare, cuminte, gospodină, cu mai puțină carte ca el, săracă și supusă.

Nu știu dacă bunica l-a iubit vreodată.

„Tare era spălăcit și dezmierdat, puica lu’ bunica, și-avea urechea ceea boantă și atinsă de ger,” îmi povestea.

De iubit, poate că nu l-o fi iubit, dar l-a respectat și l-a îngrijit toată viața.

Nunta au făcut-o-n vara lui ’47, în toiul foametei. Nu le-a fost ușor să încropească ceva de-ale gurii, pentru nuntași. Au lăsat ciorba de fasole să dea-n clocot pe plită, ulcelele cu găluște în cuptorul înfundat, au întins mese gătite cu ștergare în ogradă, și-au plecat la biserică, să se cunune-n fața Domnului. Când s-au întors, pârjol! N-au mai găsit nici firmitură de mâncare. Și-au omenit nuntașii cu fiertură de crupe.

Bunica a primit zestre un blidar verde, un scaun paradit, cu muchii tăioase, și-o scândură roasă de carii, să-și facă o băncuță din ea. Blidarul stă și-acum în tinda mică a căsuței cu dantelă la verandă, scândura e bătută-n cuie de-a lungul patului de lângă sobă, cu greutatea saltelei din pânză de sac și paie peste ea, scaunul – tras lângă ferestruica albastră din bucătărie, care dă spre mărul bătrân din curte.

N-au avut viață ușoară. Au adus pe lume șase copii, patru fete și doi băieți. Una dintre fete a murit la doar 6 luni, din senin, de socote – o boală pe care-o căpătau copiii la înțărcare, așa-numita „boală câinească”. N-aveau doctor sau dispensar în sat, pe vremea aceea, nici medicamente.

Bunica muncea „la nuială”. În lunca Prutului, la Balta Căpitanului, creștea o nuielușă din care se împleteau coșuri, scaune și mese pentu export. Cu burta la gură și cu un copil mic legat în covățică, la piept, stătea cu picioarele goale-n mlăștiniș și rupea nuiele.

Munceau pământul cu mic, cu mare, cât era ziulica de lungă. Roadele le dădeau la stat. În anii îmbelșugați, mai rămâneau doar cu grâul de sămânță pentru anul următor. De cele mai multe ori, însă, nu se alegeau cu nimic. Când punea bunica pe masă fiertură de ștevie cu crupe, era mare sărbătoare. Maică-mea nu ține minte s-o fi văzut vreodată pe bunica stând la masă deodată cu ei. Lungea puținul pe care-l aveau cum se pricepea ea, cât s-ajungă mereu pentru șase guri: bunicul și cei cinci copii. Dacă se-ntâmpla să mai rămână ceva pe fundul cratiței, întingea și ea cu-n dărab de mămăligă. Copiii își mai amintesc și-acum masa îmbelșugată pe care-au avut-o când a reușit bunica să ascundă un miel într-o căpiță de fân, ca să nu-l declare la recensământ.

Nu exista femeie mai iscusită la țesut decât bunica pe-ntinderea a câteva sate. O chemau oamenii, din casă-n casă, să le-nvețe fetele să lege ițele la război. Mai strângea câțiva gologani, pe care-i dosea de bunicul, ca să le cumpere copiilor bomboane și napolitane de la Cooperativa din sat sau câte-o pereche de încălțări, să le poarte cu rândul, iarna, până la școală, cinci kilometri dus și cinci întors. Odată, a strâns bani și-a cumpărat un șifonier. Mare papară i-a mai tras bunicul atunci! A chemat copiii, i-a înșirat în fața dulapului și le-a spus:

„Na, uitați-vă bine la el! De-amu, când v-o fi foame, să roadeți șifonierul!”

Bunica sădea flori regina nopții în fața casei și-avea grijă de ele ca de ochii din cap. Nimic nu-i făcea mai mare plăcere decât să-și pună înghețată făcută de mama într-un castronel din porțelan pictat și să se-așeze cu el în poală pe prispa casei, la umbra nucului.

Tare se mai bucura să ne primească, când începea vacanța de vară. Nu știa ce bunătăți să ne mai pregătească și cum să ne mai răsfețe. Puteam să-i răsturnăm casa cu susu-n jos, nu se supăra. Tot ce ne-a rugat vreodată, a fost să nu uităm să tragem storurile-n geamuri în amiaza mare, ca să nu-i decoloreze soarele carpetele de pe pereți, munca ei de-o viață.

Îi plăcea să stea cu noi de vorbă, să ne-ntrebe de școală, de mămica, de tăticu’. Noi n-aveam răbdare s-o ascultăm. O trimiteam să ne facă „ciucălăi” din aluat dulce, gogoși, tăiței cu lapte, alivenci, orice, numai ocupată să fie, să ne putem noi zbânțui în voie.

Mi se adresa cu dumneavoastră, eu îi vorbeam cu tu. Și-acum mă jenează detaliul ăsta, ori de câte ori îmi amintesc.

„Puica lu’ bunica, dumneavoastră să o mai ogoiți pe mămica și s-o mai apărați de tăticu’, că prea se poartă cu ea ca și un comandant cu soldatu’, în armată,” îmi spunea.

Mă fascinau mâinile ei muncite, cu pielea tăbăcită și arsă de soare, venele îngroșate și unghiile mici, crăpate. Nu mi se păreau mâini de om, nici de femeie, nici de bărbat. Prea știau, parcă, să facă multe lucruri și nu se odihneau o clipă.

Țin minte iarna-n care s-a îmbolnăvit și-am adus-o la oraș, în apartamentul nostru liliputan din Suceava. Aproape că nici n-am simțit-o respirând în iarna aia, atât era de atentă să nu ne deranjeze. Nu voia să calce pe covor nici desculță fiind și aștepta să ieșim cu toții din casă, pe la treburile noastre, ca să folosească baia. Înainte să plece înapoi la casa ei, și-a cerut scuze:

„Iertați-mă dumneavoastră c-am chicat la voi ca ploaia cea grea!”

Foto: Mark Boucher/Flickr.com

Spune mai departe

Dacă ți-a plăcut, te anunț când mai scriu

10 Responses to Povestea bunicii Olga

  1. Georgiana spune:

    Of, bunicii astia. Ce-am fi fara ei? :)

  2. Varvara spune:

    Minunata bunica Olga! Ce bine ca asterni randurile astea undeva. Ar fi pacat sa se uite o poveste de viata ca asta.

  3. Stefania spune:

    Am plans o gramada! Am lacrimi pana la brau! Bunica a fost minunata!!!!! Imi este tare dor de ea! Ai scris taaaarreee frumos! Doar mainile alese (foto) …. ale bunicii erau mai frumoase, mai dragute, moi si mangaietoare!!!!

    • Andra spune:

      Ai dreptate, Ștefania. E o simplă ilustrație, acolo. Sper să fi fost un plâns eliberator, măcar. Mă bucur că am săpat azi nițel, să aflu povestea bunicii. Și-mi pare rău că sunt atâtea detalii din viața ei care s-au pierdut. Te pup!

  4. Georgiana spune:

    Multumesc frumos, Andra! E binevenit.

  5. RADU BENJAMIN spune:

    As mai strânge o data mâinile bunicii in mâinile mele si le-as săruta, pentru ca cei mai multi dintre noi am reușit sa ne vedem visele in podul palmei datorita lor. Mersi, Andra. M-ai făcut sa ma opresc puțin si sa îmi AMINTESC. De ei.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *